Citeam zilele trecute un articol din Adevarul despre subiectul fierbinte care a adus in prim plan o problema acuta a timpurilor pe care le traim '' Rromii o minoritate pe care Europa nu o vrea" , adica , in traducere libera "De ce nu iubim tiganii!"(vezi titlul care apare in link). Nu cred ca poate fi vorba de iubire , e prea mult spus , dar nu poate fi vorba nici de ura indreptata asupra unei etnii ....cred ca doar e ura pentru metehnele multora dintre ei , proaste obiceiuri descrise atat de bine de N.Steinhardt: "Printre ţigani. Rasismul este o demenţă, dar - cum să spun? -nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însuşirile ei, este o nerozie. Sunt mai ales certăreţi, rostul vieţii lor e gâlceavă, harţă: gălăgioşi; fără de larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi, minţim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun. Dacă ar fi să-i iau în serios, ar trebui să se înalţe maldăre de ochi, ca în cele atribuite lui Ante Pavelici de Malaparte în Kaput; să se perinde în faţa fabricii nesfârşte convoiaie de dricuri, întrerupând orice trafic; să fie balamucurile pline la refuz. Şi nu le poţi intra în voie. Oricât de frumos le vorbeşti: orice umilinţă, orice făţărnicie: deopotrivă de inutile. Leneşi, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Şi nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înşirate alături şi puradeii roată; o miaidanofilie, un exhibiţionism, o nostalgie a bâlciului; şi un jind al ocării, ţipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor. Cărora Coşbuc le-a găsit nume atât de potrivite şi care-n infern îşi fac din cur o goarnă."( Jilava 1961 şi fabrica Stăruinţa din Vitan)
 | | | ||
| ||||
2 comentarii◄:
Ptr ca stiu ca imi urmatesti blog-ul, parerea si pozitia mea o cunosti in acest sens. Eu unul ma pot "lauda" ca ii cunosc de cand eram mic, deoarece nefericirea face ca la periferia zonei in care locuiesc eu, sa fie plin de ei. Avand in vedere acest aspect, un loc unde ii intalneam (drept este doar o perioada destul de scurta) era scoala din cartier. Amintirile mele sunt destul de negre in ce ii priveste si la propriu si la figurat, ptr ca aveau obiceiul sa ii terorizeze pe restul copiilor, sa ii fure de pachetel, ceasuri, instrumente de scris sau chiar haine. Se comportau ca niste salbatici, desi se faceau eforturi uriase de integrare a lor. Duoa maxim 2-3 ani paraseau scoala care si asa nu o frecventau, si din acel moment incepeau sa isi faca antrenamentul ptr viata care urma, si care in general in scurt timp sfarsea temporar cu cativa ani de puscarie.
Acum vin eu cu intrebarea ... cum as putea eu ... sa ii iubesc, sau cel putin sa ii ignor ? De ce daca si ei e oameni nu stiu sa se comporte ca atare ?
Cand o sa primesc un raspuns plauzibil la aceste intrebari, atunci o sa caut si eu un raspuns la intrebarea: de ce nu ii iubesti?!"
Ooo , cat de bine cunosc tot ceea ce spui ....si prin meseria care cu drag mi-am ales-o , aproape zilnic meditez la aceleasi defecte si incerc , incerc dar degeaba ...nimic nu s-a schimbat de cand erai copil !
Trimiteți un comentariu